Până unde merge ascultarea de duhovnic?

Publicat
4 Iul 2016

Căci în toate câte nu există călcarea poruncilor lui Dumnezeu sau a canoanelor şi constituţiilor Apostolilor, în toate acestea e neapărat ne­cesar să-l ascultaţi [pe stareţ] şi să i vă su­puneţi ca Domnului.

Dacă Părinţii Patericului, prin întreaga lor învăţătură, cultivă virtutea ascultării, care merge până la „a strica tot" ceea ce consideră cineva că are bun, dacă vrea „să zidească", putem fi surprinşi citind toto­dată pilde şi întâmplări în care ucenicul iese încununat din ele, în ciuda faptului că nu a urmat întocmai cuvântul părintelui său. O astfel de întâmplare o găsim în capitolul intitulat „Pentru îndelunga răbdare şi ne-pomenirea de rău" (Patericul, p. 386).

Un părinte, având o chilie liberă, găzduise în ea pe un sihastru care nu avea chilie. „Zavistuindu-l", apoi, pentru că la acesta începuseră să vină mulţi dimprejur spre a-l cerceta, a zis ucenicului său: „Mergi şi-i zi: «Du-te de aici că îmi trebuie chilia!»".

Familiarizaţi cu duhul Patericului, cu obiceiul Părinţilor de a vorbi ucenicilor „cele strâmbe", am putea crede că ucenicul se află în fața unei asemenea încercări a ascultării sale pe care ar trebui să o împli­nească neezitând, lepădând considerentele personale. Dacă descrierea pildei ar fi fă­cută lapidar, în sobrietatea şi concizia speci­fică Patericului, răstălmăcirea mesajului de către ucenic poate părea deja mărturia unei neascultări aproape periculoase. În loc să ceară sihastrului, după cuvântul părintelui său, să părăsească chilia, ucenicul îi trans­mite mângâiere din partea Bătrânului său: „întreabă părintele meu cum te afli". După două zile, fiind trimis iarăşi: „A auzit pă­rintele meu că eşti bolnav şi iarăşi se mâh­neşte şi m-a trimis să te cercetez".

Pilda arată dintru început greşeala pă­rintelui care îl trimisese pe ucenic după ce mai înainte îşi arătase zavistia pe care o avea asupra părintelui găzduit, „vorbindu-l de rău".

„Neascultarea" îndemnului Bătrânului de a urma gândul pizmaş nu vine din îm­potrivire, nici din dispreţuirea acestuia pen­tru neputinţa sa. Ea exprimă încrederea ucenicului în bunătatea şi dragostea ştiută a Bătrânului care avea să biruiască.

Astfel, văzând că părintele găzduit tot nu pleacă - şi acesta nici nu avea vreun motiv sau vreo înştiinţare să o facă -, Bă­trânul, luând un toiag, s-a dus „să-l bată şi să-l gonească". Mergând mai înainte, uce­nicul stăruie în a-l încredinţa pe bătrânul sihastru de „dragostea" părintelui său: „Pă­rintele meu vine să te mângâie şi să te ia la chilie." Auzind aceasta, Bătrânul a ieşit el însuşi în întâmpinarea părintelui şi „Dum­nezeu, văzând lucrarea tânărului, l-a umilit pe părinte şi, aruncând toiagul, a alergat spre închinarea lui, aducându-l la chilia sa ca pe unul care nu ar fi auzit nimic din cele ce i-a zis el". Apoi înţelegând că ucenicul nu spu­sese nimic bătrânului, „foarte s-a bucurat şi a cunoscut că fusese zavistia vrăjmaşului".

În final, părintele se închină ucenicului şi îi zice: „De acum tu să-mi fii părinte şi eu ţie ucenic, căci prin lucrarea ta s-au mân­tuit sufletele amândurora."

După cum vedem, istorisirea - deşi nu singulară - iese din tiparele cu care ne-a obişnuit Patericul.

Ea ne ridică mai multe întrebări. A do­bândit ucenicul - sau a avut, poate, numai în împrejurarea de faţă - puterea discernă­mântului mai presus de părintele său? Şi dacă este aşa, iar pilda o confirmă, cine sau ce anume îi dădea siguranţa faptei sale sau ce-l încredinţa că nu se află în rătăcire? Ucenicul nu numai că încalcă cuvântul părin­telui, dar chiar minte. Ce anume îl făcea să apeleze la o asemenea strategie, folosind minciuna?

Situaţia lui nu este singulară, Avva Alonie îşi mira ucenicii, spunându-le: ..De nu vei minţi, multe păcate ai să faci" (Avva Alonie, în Patericul, p. 37).

Cum trebuie să înţelegem aceste apa­rente contraziceri? Cum trebuie să înţele­gem în istorioara de faţă „neascultarea" ucenicului? Există vreo limită a ascultării pe care ucenicii o ştiau sau o intuiau?

O limită în acest sens desigur că există. Ucenicul va împlini acele porunci care poar­tă pecetea poruncilor lui Dumnezeu. Aceas­ta se petrece aproape spontan, ucenicul înţelegând momentul ispitei. Neîmplinirea ascultării - ce putea fi dată de către Bătrân fie din nepricepere, fie dintr-o slăbire a aten­ţiei - exprimă, de fapt, „neputinţa" ucenicu­lui de a călca porunca lui Dumnezeu, în isto­rioara de faţă, porunca iubirii aproapelui.

Dacă în situaţiile prezentate în capi­tolul anterior părintele grăia ucenicului „cele strâmbe" pentru a-i încerca supunerea şi credinţa, încălcând nişte reguli mai mult exterioare şi disciplinare, în cel de faţă cu­vântul poruncit ucenicului nu poartă pecetea unei încercări pedagogice, ci otrava „za­vistiei vrăjmaşului". Ucenicul a recunoscut această otravă şi alege a nu răni inima sihastrului la care fusese trimis şi pe a lui însuşi. Atitudinea ucenicului arată faptul că el nu recunoştea chipul părintelui său, lipsit de iubire, tulburat de pizmă. Încre­zător adevăratului chip al părintelui, nu se lasă molipsit de răutatea vrăjmaşului, fă când deosebirea între încercare şi ispită. Ispită tulburătoare pentru că răutatea vrăj­maşului, în chipul ascultării, îşi ţesea pânza răutăţii.

Ascultând de porunca lui Dumnezeu mai presus decât de cea a părintelui, uce­nicul devine părinte al părintelui său, vindecând şi acoperind greşeala acestuia.

Analizând raportul ce trebuie să existe în conştiinţa ucenicului între împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi ascultarea da­torată părintelui pentru Dumnezeu, Sfântul Simeon Noul-Teolog scria: „Căci în toate câte nu există călcarea poruncilor lui Dumnezeu sau a canoanelor şi constituţiilor Apostolilor, în toate acestea e neapărat ne­cesar să-l ascultaţi [pe stareţ] şi să i vă su­puneţi ca Domnului; dar în câte pun în primejdie Evanghelia lui Hristos şi legile Evangheliei Lui, nu numai că nu trebuie să ascultăm de cel care ne îndeamnă şi porun­ceşte acestea, dar nici măcar de un înger care ar veni acum din cer şi ne-ar vesti o altă evanghelie decât cea pe care ne-au vestit-o [Apostolii] cei care au fost martorii oculari ai Cuvântului [Gal. 1,18; Fapte 1 , II]" (Sf. Nichita Stithatul, Sfântul Simeon Noul Teolog. Viaţa şi epoca. Scrieri IV, traducere de diac. Ioan I . Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2006, pp. 286-287).

Astfel, „contrazicerile" Patericului, de­parte de a fi reale, descoperă autenticitatea şi adâncimea trăirilor duhovniceşti mai pre­sus de orice reguli rigide şi şabloane, rapor­tul omului cu Dumnezeu fiind întotdeauna sub semnul noutăţii şi al unicităţii. 

(Arhim. Nichifor Horia, Duhovnicia Patericului, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 105-110)

(sursa: doxologia.ro)

 

Citește alte articole despre: ascultare, duhovnic, pateric, ispita