În căutarea sa, ucenicul nu poate greşi?
Dacă recunoaşterea avvei nu este rezultatul unei numiri oficiale, al unei investiri, ci mai curând ea se descoperă ucenicului, celui ce caută, ne întrebăm: în căutarea sa, ucenicul nu poate greşi?
Cuvintele Bătrânilor ne învaţă că da. Astfel, Avva Moise din Schit ne istoriseşte încercarea unui asemenea ucenic, călugăr tânăr, care în vreme de ispită a mers să caute întărire la cel mai apropiat Bătrân pe care-l cunoştea. Dezvăluindu-i Bătrânului lupta sa, anume că este bântuit de pofta trupească şi nu află odihnă în gândurile sale, acesta a început să-l ocărască prin cuvinte aspre, spunându-i că este nevrednic să se mai numească monah. Astfel, în loc de mângâiere şi vindecare, tânărul monah primeşte în suflet chinul deznădejdii hotărându-se să meargă în lume. Pe neaşteptate însă, îl întâlneşte pe Avva Apollo care, cunoşcându-i din privire starea sufletească, nu trece nepăsător pe lângă el, ci îl întreabă despre pricina stării lui. Aflând cele întâmplate, Bătrânul înţelege primejdia în care se află fratele, suspină împreună cu el şi, vrând să-l încurajeze, se mărturiseşte ca fiind el însuşi adeseori bântuit de gânduri necurate. Vindecarea acestora, îi explică Bătrânul, nu stă doar în nevoinţa celui ce luptă, cât în mila şi harul Domnului. Apoi, rugându-se Domnului ca întâiul părinte să primească şi el atacul diavolesc, ca măcar la bătrâneţe să înveţe puterea luptei şi valoarea compătimirii, a înţelegerii neputinţelor aproapelui, Avva se află luminând sufletele amândurora.
Înţelegem deci că nu toţi Bătrânii erau şi Părinţi (şi nu doar din lipsa priceperii în viaţa duhovnicească precum vedem în pildă, ci poate doar pentru că alta era harisma lor). Dar, în acelaşi timp, nu toţi Părinţii erau bătrâni. Astfel, Agaton, un tânăr monah, este numit Avva de către Avva Pimen - lucru care-i miră pe ucenicii acestuia - întrucât prin cuvintele sale se descoperă a fi adevărat părinte.
Desigur că majoritatea Părinţilor erau Bătrâni. Experienţa vieţii duhovniceşti presupunea depăşirea unor trepte iniţiatice (deci a unui timp necesar înţelegerii ei în toate aspectele), stăruinţă în lepădarea de sine şi - ce e mai important pentru un Avva - o adevărată înţelegere a valorii celuilalt. Toate acestea presupun un timp al creşterii şi formării. Cu toate acestea, trecerea anilor sau vechimea în monahism nu atrăgeau în mod automat, precum am văzut, recunoaşterea unui bătrân ca părinte.
Cunoscând acestea, Avva Moise descoperea ucenicilor aflaţi în căutarea povăţuitorilor: „Este bine să nu ascunzi gândurile tale de Părinţi. Dar să nu le vesteşti oricui ţi-ar ieşi în cale, ci să le vesteşti Bătrânilor duhovniceşti care au darul deosebirii şi nu celor ce nu-s albiţi decât de vreme" (Sf. Ioan Casian, Cuvânt despre Sfinţii Părinţi din Skit, în Filocalia I, p. 176). Ceea ce conta, era mărturia Duhului Sfânt care se putea descoperi prin puterea cuvântului, claritatea înţelegerii şi a pătrunderii sau uneori chiar prin descoperire dumnezeiască.
Întâlnim astfel în Pateric pe Avva Zaharia (fiul Avvei Casian - este vorba de un alt Avva Casian, nu de mai cunoscutul Avva Ioan Casian), care nu avea în conştiinţa celorlalţi renumele de părinte, de povăţuitor. El însuşi, atunci când este întrebat de Avva Macarie: „Spune-mi care este lucrul monahului", sau de Avva Moise: „Spune-mi, ce voi face?", este atât de surprins încât răspunde: „Pe mine mă întrebi, părinte?", sau: „Tu mă întrebi, părinte?". Răspunsul Avvei Moise descoperă adevărata putere prin care se recunoaşte părintele duhovnicesc, aceea de a transmite cuvântul Domnului celui întrebat: „Crede mie, fiule Zaharia, că am văzut pe Duhul Sfânt pogorându-Se peste tine şi pentru aceasta sunt silit să te întreb..." (Avva Zaharia, în Patericul, p. 78).
Vedem aici o situaţie paradoxală. Părintele, recunoscut ca atare de toţi şi chiar de cel întrebat, cere cuvânt ucenicului: „Crede mie, fiule...". Relaţia părinte-ucenic capătă aici, cum remarcă Placide Deseille, un caracter colegial. Nici cel mai sporit părinte nu se sfieşte să întrebe, pentru că cel deprins să audă Cuvântul Domnului îl culege acolo unde i se arată, descoperind astfel câţi robi neştiuţi are şi înţelegând judecăţile lui Dumnezeu cele ascunse.
(Arhim. Nichifor Horia, Duhovnicia Patericului, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 60-63)
(sursa: doxologia.ro)