Preotul Virgil Gheorghiu scria că o mănăstire este un atelier de artiști, un institut de frumusețe. Dar ce fel de frumusețe și cum se lucrează ea? E vorba despre frumusețea care însoțește sufletul în veșnicie și care începe a se contura odată cu eliberarea de patimi, deprinderile rele care urâțesc sufletul. Despre ascultare și rugăciune, ca piloni în acest demers de despătimire ne-a vorbit tânărul monah Alexandru de la Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași, subliniind faptul că „prea puțin facem noi față de cât face Dumnezeu pentru noi”.
Dorind să intre în monahism în obștea Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi”, după terminarea facultății, la sfatul duhovnicului său, monahul Alexandru a plecat pentru un an în Sfântul Munte, cu scopul de a deprinde rânduiala athonită de viețuire. Această perioadă de retragere era absolut necesară înaintea închinovierii într-o mănăstire misionară, precum cea din centrul Iașului. În rândurile ce urmează, călugărul ne va vorbi despre ascultarea în mănăstire și rostul acesteia.
Pe lângă împlinirea rânduielilor slujbelor dintr-o zi la mănăstire, putem numi toate activitățile pe care monahul le face ca fiind rugăciune?
Cine face ascultare, Liturghie săvârșește. De pildă, eu n-am putut astăzi să merg la Liturghie fiindcă am făcut prescuri și nu mă simt deloc vinovat pentru asta. De fapt, Liturghia chiar acolo începe – la prescurărie.
Țin minte că la Mănăstirea Sihăstria a fost un părinte care a plecat la Domnul, murind într-un accident. Toți îl prețuiau pentru că el a murit în ascultare. Pentru călugărul care e călugăr fiindcă și-a dorit, a răspuns voii lui Dumnezeu și a devenit monah, a face ascultare este o binecuvântare; nu-i ceva impus, nu-i ceva silit.
„Ascultările tot rugăciune se cheamă”
Lumea se teme de monahism, poate și tinerii care au vocație. Le e frică să dea curs acestei chemări a lui Dumnezeu, să intre în această Taină, fiindcă „acolo, dom’le, nu este cale de întoarcere și trebuie să faci ceea ce ți se spune. Ești obligat să-ți păstrezi castitatea și bineînțeles că n-o să mai ai bucuria lucrurilor materiale”. Asta se înțelege mai mult din exterior. Ascultările tot rugăciune se cheamă. Și oricum, prea puțin facem noi față de cât face Dumnezeu pentru noi.
Cum ați explica mirenilor rostul ascultării?
Eliberare de egoism de bunăvoie. La mănăstire, în călugărie, mergi cu mentalitatea de acasă și bineînțeles, influențat de duhul lumesc. În perioada în care am stat în Sfântul Munte, asta am învățat: că trebuie să-mi schimb mintea. Cu ce am venit acolo, bun sau mai puțin bun, starețul care asculta mărturisirea mea aproape în fiecare seară îmi spunea lucrurile care-s bune și partea egoistă din ele, încât eu puteam să păstrez ce e bun, dar purificat.
Și, bineînțeles, îmi spunea și părțile rele ale mele, mi le aducea în conștient, le integram, luam cunoștință de ele și încercam să le schimb, deși multe poate se schimbă după ani îndelungați, poate scapi de ele doar odată cu moartea. În monahism ne silim să ne despătimim, în primul rând de voia noastră proprie, și aici te-ajută ascultarea – votul ascultării de bunăvoie. Adică de bunăvoie vrei să scapi de egoismul tău.
Și pentru aceasta te lași în mâna unui părinte care are discernământ.
Da. Trebuie căutat un duhovnic și un stareț cu discernământ și mai e nevoie de multă rugăciune până să-ți alegi locul în care vei rămâne; trebuie să ți-l arate Dumnezeu. Și chiar dacă întâmpini ispite, acolo rămâi, până dă Dumnezeu altă chemare, pentru că Dumnezeu poate să schimbe după voia Lui orice plan.