Stilul Art Nouveau reflectat în designul mobilierului de strană al bisericii Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași

Biserica ridicată de voievodul Vasile Lupu între anii 1637 - 1639, a suferit de-a lungul timpului mai multe restaurări, cea mai importantă, care i-a și dat înfățișarea actuală, fiind realizată între anii 1882 – 1904. Înnoirea zestrei de obiecte liturgice ale bisericii Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” s-a realizat cu ajutorul donațiilor Familiei Regale a României, care a stimulat și susținut financiar restaurarea mai multor monumente istorice.

Odată cu restaurarea bisericii a trebuit să fie înlocuite majoritatea pieselor de mobilier și a obiectelor de cult deteriorate, iar cele care lipseau să fie completate cu altele concepute din nou, fapt exploatat de arhitecți și designeri care, cu susținerea noilor ctitori, și-au îngăduit o mai mare libertate de creație în proiectarea și decorarea lor. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că noile colecții de piese liturgice și obiecte de cult se remarcă printr-o reală calitate artistică și o execuție tehnică ireproșabilă, vădind preferința celor ce le-au comandat pentru manufactura unicat a designului Art Nouveau, noul curent artistic al vremii.

Factura individualizată a stilului Art Nouveau, ale cărui piese decorate cu pietre, fildeș și emailuri erau costisitor de realizat, presupunea – pentru cei ce doreau să-l „îmbisericească” – existența nu numai a unei mari puteri financiare, ci și o viziune artistică în stare să asimileze noile tendințe stilistice fără să se abată însă de la normele tradiționale, specifice artei bizantine. Nu este întâmplător faptul că pentru lucrările de restaurare și reclădire a monumentelor, alături de arhitecții autohtoni au fost angajați și arhitecți de origine străină, aducându-se astfel împreună experiențe artistice cultivate în spații culturale diferite.

Creatorii Art Nouveau au încercat să realizeze o sinteză între tehnică, formă și ornament, operele lor caracterizându-se prin capacitatea de a sublinia structura formei și de „a contopi atât obiectul cât și ornamentul lui într-o unitate organică”. Ei urmăreau ca aspectul practic să fie împletit cu cel decorativ, subliniindu-se rolul pe care ornamentul îl dobândește în iconomia ansamblului. El nu rămâne doar un ornament aplicat pe o suprafaţă exterioară, ci este implicat, guvernând întreaga structură formală a subiectului, fuziunea ornamentului cu forma fiind principiul stilistic fundamental al Art Nouveau-lui.

Într-o sinteză care împacă elemente și simboluri caracteristice artei bizantine cu forme și motive specifice stilului Art Nouveau, colecția de obiecte bisericești, mobilierul de strană, candelabrele, ușile și celelalte accesorii ale bisericii Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi”, se remarcă prin calitatea lucrăturii și unitatea stilistică pe care noul curent secessionist a imprimat-o. Unicitatea pieselor din bronz realizate la Viena, conferită de influența moderată a stilului Art Nouveau, marchează un moment de referință în istoria artelor decorative eclesiale românești. Valoarea unor piese, precum ușile din bronz ale bisericii, a făcut ca în anul 1888, mai înainte de a fi montate în biserică, să fie expuse la Muzeul Austriac al Artelor și Industriilor din Viena, unde au atras atenția și admirația tuturor vizitatorilor.

Pentru lucrările de restaurare și reclădire a monumentelor, alături de arhitecții autohtoni au fost angajați și arhitecți de origine străină, astfel, la conducerea șantierului de restaurare de la Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi” a fost numit arhitectul francez Émile-André Lecomte du Noüy. Acesta va conduce șantierele de restaurare ale unor importante monumente istorice românești și va superviza refacerea sau executarea unor reședințe regale și princiare. Pe lângă restaurarea Mănăstirii Curtea de Argeș, cu care și-a început activitatea în România, Lecomte du Noüy va fi angajat în restaurarea bisericii Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” și a mai multor biserici și monumente cu valoare de patrimoniu.

După experiența decorării pieselor de la Curtea de Argeș, Lecomte du Noüy proiectează un set nou de mobilier și obiecte bisericești pentru Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi”, o colecție care se remarcă printr-o viziune artistică mult mai închegată și mai unitară, prin eleganță și rafinament, dar mai ales, prin somptuozitatea fără ostentație a ornamentelor. Unicitatea ansamblului pieselor din bronz de la „Sfinții Trei Ierarhi” este rezultatul îmbinării izbutite ale unor motive inspirate din arabescurile zidurilor exterioare ale bisericii, cu elemente florale neobaroce și motive decorative de factură Art Nouveau, toate turnate în tiparele tradiționale ale artei bizantine.

Asemănările existente între formele unor piese de la Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi” și cele de la Curtea de Argeș, folosirea acelorași modele, recurgerea la aceleași soluții tehnice și concepții de ansamblare, sugerează existența unui autor unic și că mobilierul și odoarele ambelor mănăstiri s-au executat la una și aceeași firmă vieneză, „Valerian Gillar”.

Lecomte du Noüy proiectează un set nou de mobilier și obiecte bisericești pentru Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi”, o colecție care se remarcă printr-o viziune artistică mult mai închegată și mai unitară, prin eleganță și rafinament, dar mai ales, prin somptuozitatea fără ostentație a ornamentelor. Unicitatea ansamblului pieselor din bronz de la „Sfinții Trei Ierarhi” este rezultatul îmbinării izbutite ale unor motive, dacă nu inspirate, atunci asemănătoare cu arabescurile zidurilor exterioare ale bisericii, cu elemente florale neobaroce și motive decorative de factură Art Nouveau, toate turnate în tiparele tradiționale ale artei bizantine. Fără asimetriile specifice și libertarea debordantă a liniei caracteristice Art Nouvea-ului, amprenta stilului este mai discretă în iconomia vizuală a compoziției fiecărei piese, rezultat urmărit de autor din grija de a nu face notă discordantă cu linia tradițională a mobilierului și cu sobrietatea pe care destinația unor astfel de piese o impune. O parte din mobilierul existent în altarul Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” (tronul arhieresc și două banchete-cufăr), este realizat din lemn de stejar aurit, însă multe dintre odoarele care împodobeau Sfânta Masă (chivote, cruci, Evangheliare, sfeșnice, candele etc.) au dispărut odată cu trimiterea Tezaurului României în Rusia în anul 1917.

Mișcarea Art Nouveau a dorit să realizeze o sinteză a artelor în care opera trebuia să fie un ansamblu stilistic caracterizat prin acordul dintre formă și ornament. Astfel, funcția ornamentului nu consta în a decora, ci în a construi, iar relația dintre această ornamentație și forma suprafețelor trebuia să fie atât de intimă, încât ornamentația să pară că „determină forma”. O caracteristică a Art Nouveau-lui este accentul pus pe valoarea intrinsecă a liniei și pe potențialul ei grafic de a sublinia și reliefa structura formelor. Alte elemente definitorii Stilului 1900 sunt: compoziția asimetrică dar echilibrată, modul de expresie bidimensional, – ca o reacție împotriva concepției iluzioniste asupra formei, calitatea liniei (delicatețea, forța, cursivitatea etc.) accentuând efectul decorativ al suprafeţei –, preferința pentru formele închise, eliptice, ale căror contururi descriu traiectorii curbilinii ample, armonios ondulate, uneori serpentinate, cu ritmuri, când fluente, când sincopate și dinamice.

Predilecția pentru compoziția bidimensională, decupajul siluetelor și accentuarea contururilor anunță apariția unui nou tip de sinteză și de stilizare a formelor. Un principiu determinant pentru Stilul 1900 este renunțarea la realismul istoricist și tradiționalist în favoarea imaginilor exotice și simbolice. Diversitatea izvoarelor tematice și stilistice ale Art Nouveau-lui depășește cu mult aria surselor de inspirație alimentată de curentele artistice europene, considerate în general ca fundamentale, precum: Renașterea gotică și celtică, barocul, rococoul sau simbolismul. Din acest motiv putem recunoaște în imaginile creațiilor Art Nouveau cursivitatea liniei volumele sintetice și rafinamentul cromatic al artei japoneze, sau armoniile cromatice și formulele plastice specifice hieratismului canonului egiptean.

O altă idee de bază a Stilului 1900 este preferința pentru subiectele și motivele inspirate din lumea organică, în mod special din cea vegetală, o lume pe care artistul o recompune și o transfigurează plastic după legile proprii. Cele mai frecvente motive decorative întâlnite în designul creatorilor Noului Stil sunt: frunzele, florile și păsările, într-o gamă variată de specii, de atitudini și situații, alese precis tocmai pentru calitatea formelor lor rotunjite și a liniilor sinusoidale capabile să reflecte ritmul Stilului 1900. Într-o listă scurtă a preferințelor am putea enumera: crinul, floarea-soarelui, irișii și gladiolele; florile sau bobocii de floare în formă de cupă, cum ar fi: ghiocelul, laleaua, nufărul, macul etc.; plantele agățătoare, lianele, trestiile și ierburile unduitoare; plantele marine, algele și coralii. În aceeași listă putem adăuga: ferigile și ciulinii, o diversitate de semințe, muguri, fructe, păstăi, boabe și ciorchini, alături de care întâlnim tot felul de vietăți precum: lebăda, păunul, calul, caracatița și fluturele, libelula, peștele și alte vietăți marine cu forme curbilinii.

Există și motive decorative preluate din stilul rococo precum: cochiliile de scoică și flacăra, elemente prețuite pentru formele lor spiralate și asimetrice, sau dimpotrivă, conul de brad (sau de orice conifere), motiv interesant pentru forma simetrică și dinamică în același timp, conferită de ritmul solzilor. Printre motivele ornamentale specifice Jugendstil-ului se numără și formele sferice, ovale sau parțial rotunjite; bulbi, ciuperci etc., sau cele cu conturul în forma picăturii de apă sau a inimii stilizate. Noua viziune asupra acestei panoplii de motive și subiecte va constitui mai târziu un rezervor imagistic valorificat de suprarealiști, încât, nu întâmplător Salvador Dali va considera stilul Art Nouveau ca „cel mai original și mai extraordinar fenomen din istoria artelor”.

Idealul Art Nouveau era să îmbine toate elementele formale într-un întreg decorativ, indiferent dacă acest întreg era constituit din materiale diverse: piatră, metal, sticlă, ceramică ori lemn. Noua atitudine față de materialul de construcție, care viza exploatarea texturii și a plasticității suprafețelor, s-a concretizat în operele Noului Stil prin efortul de a potența prin alăturare frumusețea și calitățile naturale ale diverselor structuri materiale. În orfevrărie s-au introdus pietre prețioase în scop decorativ, astfel încât, prin contrast cu suprafața pe care erau aplicate, atât pietrele cât și materialul, să se evidențieze reciproc. Pietrele erau selectate după o paletă cromatică aparte, căutându-se nuanțele pastelate ca: albul sidefiu, verdele-oliv, rozul pal și diverse nuanțe palide de violet. Efectele plastice și dominantele cromatice ale noii viziuni artistice pot fi observate și în decorarea colecțiilor de obiecte bisericești pe care Lecomte du Noüy cu echipa sa le-a conceput pentru bisericile restaurate.

Concepţia coloristică a Artei 1900 poate fi ușor recunoscută în gama cromatică a icoanelor în email de pe catapeteasma bisericii Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi”; un grafism cu tente plate şi tonuri reci, mate și luminoase, cu efecte opalescente și iradiante. Icoanele realizate în tehnica emailului se caracterizează printr-un decorativism accentuat, prin suprafețe cromatice uniforme, mărginite de liniile egale ale unui desen schematic, un cloisonné mai lapidar între contururile căruia este turnată și întinsă pasta sticloasă colorată. Absența modeleului și a modulației cromatice de tip realist-iluzionistă, tratarea non-plastică a figurilor dar cu contururile clar subliniate, sunt câteva dintre procedeele specifice compozițiilor decorative de factură Art Nouveau care au necesitat, în contextul realizării iconostasului, o adaptare la principiile iconografiei bizantine.

 Pornind de la elementele comune ambelor viziuni artistice, care presupune în aceeași măsură o compoziție bine susținută de armătura unui desen sintetic, realizarea armoniei spațiului compozițional prin rezolvarea echilibrului între plin și gol și prin alternanța contrastelor valorice și cromatice, pictorul a încercat, respectând erminia picturii bisericești, să redea cu o economie de mijloace de expresie impuse de tehnica emailului, întregul mesaj evanghelic pe care o icoană l-ar fi transmis prin limbajul picturii bizantine. Deși în acord cu programul iconografic, datorită arhitecturii neobișnuite a catapetesmei, planul desfășurării scenelor se deosebește de rânduiala iconostasului clasic prin formatul icoanelor și prin distribuția lor în ansamblul compozițional al tâmplei. Ceea ce particularizează noua catapeteasmă de la Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi” este nu numai designul, ci și varietatea materialelor și originalitatea combinațiilor de mozaic, pietre colorate, bronz patinat, email, lemn și marmură de Carrara sculptată și aurită.

Forma inedită a iconostasului nu mai amintește nimic din vechea catapeteasmă din lemn sculptat, de fapt, nimic nu a mai rămas intact din ceea ce fusese mai înainte. După demontarea și reconstruirea zidurilor bisericii, interiorul a trebuit să fie refăcut complet. Dintre piesele originale din interior a mai rămas doar lespedea inscripționată din nișa unde au stat moaștele Sfintei Paraschiva, astfel încât, totul a fost regândit și reamenajat, pe de o parte, respectând vechiul amplasament și funcționalitatea mobilierului de strană și a obiectelor de cult, pe de altă parte, împrumutând noilor piese liturgice elemente specifice esteticii stilului Art Nouveau.

Originalitatea concepției artistice nu poate fi pusă exclusiv pe seama arhitectului care, deși poartă și semnătura tuturor lucrărilor de mobilier și decorațiuni interioare, cu siguranță a colaborat și cu alți pictori și arhitecți în realizarea proiectelor. Cel mai important colaborator al lui André Lecomte du Noüy a fost fratele său, pictorul Jean-Jules-Antoine Lecomte du Noüy, care a executat și pictura murală a bisericii împreună cu o echipă între membrii căreia se aflau și pictori români. Este posibil ca Jean-Jules-Antoine să fie doar unul dintre creatorii mobilierului bisericesc de la „Sfinții Trei Ierarhi”, rezultatul final să fie rodul colaborării mai multor autori care și-au împărțit sarcinile în echipa coordonată de André Lecomte du Noüy.

Un alt nume de arhitect pe care documentele vremii îl amintesc alături de André Lecomte du Noüy în perioada de restaurare a bisericilor „Sfinții Trei Ierarhi” și „Sfântul Nicolae” din Iași, este Karel Líman. Multe din proiectele de mobilier și sculptură în lemn concepute de Liman pentru palatele de la Peleș și Cotroceni, au fost realizate în parteneriat cu firmele de decorațiuni interioare ale lui Bernhard Ludwig, Anton Pösenbacher, Bembé din Mainz sau Martin Stöhr. După înființarea Şcolii de Arte şi Meserii de pe domeniul castelului de la Sinaia, o parte din lucrări au fost executate de meșterii atelierelor din localitate. Nu ar fi exclus ca Liman să aibă partea lui de contribuție la planurile de decorare a mobilierului din lemn de la „Sfinții Trei Ierarhi” și de la „Sfântul Nicolae-Domnesc”, iar piesele să fi fost sculptate și ansamblate la atelierele din Sinaia sau București.

În lipsa unor date sigure cu privire la autorii și atelierele care ar fi putut executa mobilierul de strană pentru biserica Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași, faptul că numele lui André Lecomte du Noüy este pomenit în pisania bisericii ca autor al lucrărilor de restaurare și înnoire, arată că proiectele, chiar dacă nu au fost în întregime concepute de el, au fost cu siguranță supervizate și aprobate de acesta, asumându-și astfel responsabilitatea rezultatului final și a imaginii cu care ne întâmpină astăzi monumentul.

Deși uneori controversat în mediile artistice ale vremii pentru unele soluții la care a recurs ca arhitect, Lecomte Du Nouÿ a impus nu numai un nivel înalt al calității execuției lucrărilor, ci și o anumită orientare estetică, imprimând atât monumentelor pe care le-a restaurat sau refăcut, cât și edificiilor ridicate de colaboratorii lui, o amprentă stilistică recognoscibilă. Aceasta se datorează, în parte, și faptului că lucrările au fost executate la aceleași firme și ateliere, simililaritatea motivelor decorative (cu precădere ale odoarelor și mobilierului) regăsindu-se în proiectele mai multor biserici. Bisericile și monumentele istorice zidite sau restaurate de echipa arhitectului francez au fost luate ca modele de către cei care doreau refacerea sau înălțarea unor noi biserici, astfel, designul mobilierului, maniera picturii și viziunea lui arhitecturală regăsindu-se în proiectele mai multor locașuri de cult.

Ca tot ce este nou, nici stilul Art Nouveau nu a fost primit de către toată lumea cu aceeași deschidere, cu atât mai mult în Biserică, unde impactul vizual, în contrast cu concepția tradițională, era și mai pregnant. O prudență justificată, însă argumentată cu raționamente după care, în aceeași măsură, ar trebui acuzați și vechii meșteri care au introdus elemente gotice în arhitectura pe care astăzi o numim admirativ „stilul ștefanian”.

Noutățile de factură stilistică Art Nouveau, identificate în garnitura de mobilier și obiecte bisericești realizate între anii 1900-1904, nu au adus schimbări majore imaginii de ansamblu și funcționalității pieselor de mobilier liturgic, modificările rezumându-se la introducerea unor motive decorative specifice Jugendstil-ului și la modul de stilizare al acestora. Dinamismul compoziției, tensiunea liniei și asimetriile îndrăznețe caracteristice Art Nouvea-ului, sunt aici mult mai diminuate, toate elementele decorative care îmbracă volumele pieselor ce mobilează interiorul bisericii fiind adaptate exigențelor mediului eclesial bizantin.

Rezultat al unor conjuncturi istorice, obiectele din patrimoniul bisericii Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași sunt produse unicat ce se disting prin frumusețea și calitatea execuției, dând un plus de strălucire ansamblului. Se confirmă astfel că absența unor ctitori cu o mare putere financiară și dispariția manufacturilor specializate în executarea unor astfel de piese sunt câteva dintre motivele pentru care astăzi cu greu mai poți întâlni realizări de o asemenea anvergură și calitate.