„Restaurarea bisericii Sfinții Trei Ierarhi a fost laborioasă, complexă și importantă”

Publicat
29 Ian 2013

Cu puțin timp în urmă, Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași și-a încheiat lucrările de restaurare ale exteriorului, descoperindu-ne frumusețea dintru început a lăcașului ctitorit de domnitorul Vasile Lupu, de la a cărui sfințire se vor împlini anul acesta 374 de ani. Despre trecutul și prezentul mănăstirii și despre recent încheiata restaurare am stat de vorbă cu Arhim. Nichifor Horia, starețul acesteia și exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor.

Prea Cuvioase Părinte, ce știți despre viețuitorii dintru început ai mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași? Există însemnări care creionează chipuri de călugări? 

Se știe că primul stareț al mănăstirii a fost Sofronie Poceațki, rectorul Academiei din Kiev. Acesta, la chemarea domnitorului, a preluat atât organizarea noii Mănăstiri „Sfinții Trei Ierarhi”, cât și organizarea învățământului Școlii „Vasile Lupu”. Încă de la început, mănăstirea a fost gândită de domnitorul Vasile Lupu pentru a împlini atât rolul spiritual cu care se îndatorează călugării, acela de a menține rugăciunea și de a pomeni ctitorii spre împreună-mântuire, cât și rolul cultural, prin organizarea învățământului superior din Moldova, cu deschiderea Școlii Vasiliene, școală care a stat în proximitatea acestei mănăstiri. Mulți dintre învățătorii și organizatorii acesteia  au fost atașați de această mănăstire. Și într-un mod firesc, pentru că școala și mănăstirea erau apropiate nu doar ca locație spațială, ci și ca înțelegere duhovnicească.

Lucrările cenaclului Junimea s-au deschis pentru prima oară la „Sfinții Trei Ierarhi”

Care sunt personalitățile care își leagă numele de Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi”, de-a lungul vremii?

E greu să-i cuprindem pe toți. Despre un alt stareț, Neofit, avem mărturia că a confecționat cutia de argint ce adăpostește astăzi moaștele Sfântului Vasile cel Mare (mandibula sa), primite în dar de domnitorul Vasile Lupu de la patriarhul Macarie al Antiohiei, aflat în vizită în Țările Române. Apoi, cunoscuți nouă, moldovenilor şi tuturor românilor, Mihai Eminescu (care a locuit o perioadă în curtea mănăstirii), Titu Maiorescu și Ion Creangă. Un lucru mai puțin cunoscut este faptul că la Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi” s-au deschis pentru prima oară lucrările cenaclului Junimea, iar mai apoi s-au mutat.

Vorbim apoi despre Sinodul de la Iași care a avut loc în 1642, care a reunit personalități marcante ale epocii: domnitorul Vasile Lupu, Sfântul Varlaam Mitropolitul, Petru Movilă și toți ceilalți care, petcetluind mărturiile de credință, și-au legat ei înșiși numele de mănăstirea ce a găzduit acest sinod pan-ortodox.

Prea Cuvioase Părinte, cum se desfășura înainte sărbătoarea Sfintei Parascheva, pe timpul șederii sfintelor moaște aici, în mănăstire? Există consemnări?

Prea puține mărturii sunt despre procesiunile de atunci. Sunt însă consemnări despre procesiunea aducerii moaștelor Sfintei Parascheva la Trei Ierarhi, fiind întâmpinate de către domnitorul Vasile Lupu  și Mitropolitul Varlaam de atunci și depuse cu multă solemnitate în nișa ce adăpostește astăzi moaștele Sfântului Vasile cel Mare și un veșmânt al Sfintei Parascheva. În ziarele vremii au fost consemnate mărturii ale incendiului ce a avut loc în Sala gotică și în urma căruia a ars sicriul ce adăpostea moaștele Sfintei Parascheva, dar sfintele moaște și veșmântul ce le acoperea au rămas neatinse de foc. Atunci, însuși Mitropolitul Iosif Naniescu a venit cu durere în suflet, nu atât pentru paguba ce se făcuse în paraclis, ci de spaima că moaștele ar fi putut fi mistuite de foc. Mai există mărturii legate de restaurarea din 1889, mărturii legate de restaurarea mormintelor, de anumite greșeli ce s-au făcut la restaurare.

Mărturii istorice despre restaurarea realizată de Lecomte, consemnate în ziarele vremii

Despre ce greșeli este vorba?

Restaurea mormintelor s-a făcut cu negrijă. La un moment dat, arhitectul Lecomte du Noüy, care trebuia să supravegheze îndeaproape mersul lucrărilor de restaurare, neluându-și responsabilitățile cu toată seriozitatea, a lăsat restaurarea mormintelor în grija unor muncitori. Muncitorii respectivi, au depus la groapa de gunoi a oraşului, pe malul Bahluiului, ceea ce găsiseră în morminte. Într-o zi, cineva venea la un bijutier cu un inel voievodal de vânzare. Bijutierul a anunțat autoritățile și, astfel, s-a descoperit că inelul respectiv fusese găsit pe malul Bahluiului într-o grămadă de gunoi; așa s-a aflat de greșeala făcută.

Efectuându-se cercetări în locul indicat, au mai fost găsite acoperăminte de mormânt, încă un inel voievodal și oseminte. Deși sunt date mai puțin cunoscute, ele au fost consemnate și sunt mărturii istorice. A fost un întreg scandal la nivel de țară pentru restaurarea mănăstirii în acea perioadă.

În1863, după secularizarea averilor mănăstirești, biserica a fost închisă, funcționând cu statutul de muzeu, ca o filie a Mitropoliei care, fiind atât de aproape, și-a asumat grija mănăstirii. Aici au locuit o perioadă preoți de mir, care îngrijeau biserica. Nu se făceau slujbe decât la hramul mănăstirii. Erau condiții improprii. Chiar recent m-am întâlnit cu un domn care are acum vreo 60 de ani și spunea că, acum jumătate de veac, fiind fiu de preot, locuia aici, în curtea Trei Ierarhilor, în corpul de clădiri. Mai amintea că în încăperile de lângă Sala gotică erau crescute găini și capre, fiind depozitate și materiale, toate, în condiții improprii. Pe vremea aceea, prea puțin se lua în serios imperativul conservării judicioase a monumentelor istorice, încât lucrurile funcționau oarecum improvizat.

Cât timp a durat această situație?

Pe toată perioada comunismului. Biserica a fost redeschisă în 1991, ca mănăstire.

„Restaurarea bisericii Sfinții Trei Ierarhi a fost laborioasă, complexă și importantă”

În ce au constat și cum au decurs lucrările de restaurare ale bisericii?

Începute în 1995, lucrările de restaurare ale exteriorului bisericii „Sfinții Trei Ierarhi” s-au încheiat la finele anului 2012. Ele au durat atât de mult pentru că a fost vorba de o restaurare laborioasă, complexă și importantă. Cea mai mare pondere a lucrărilor a constat în oferirea unei siguranțe pereților și structurii zidăriei.Pereții, fiind erodați și având fisuri mari, s-au făcut găuri transversale de-a lungul fiecăruia pentru a se realiza armături şi injectări de beton.  Au mai fost lucrări de integrare, acolo unde bucăți de piatră lipseau, taselări, completări, operațiuni chimice de curățare a pietrei, gomaj, încheind cu așa-numita hidrofobizare care protejează ulterior piatra de intemperii (ploi, zăpezi).

Există și o legendă care spune că turcii ar fi incendiat biserica pentru a recupera aurul ce acoperea pereții exteriori ai acesteia. Aceștia au fost într-adevăr poleiți cu aur, tehnica fiind asemănătoare poleirii unei icoane: un suport specific de ghips, iar mai apoi foița de aur a fost aplicată direct pe acest suport.  Acum, la lucrările de restaurare,  am observat eu însumi urme ale acestui suport aplicat pe piatră și ale foiței de aur care acoperea biserica. Partea reliefată era acoperită cu foiță de aur, cealaltă, cu albastru de cobalt, încât dădeau un contrast foarte puternic, ceea ce îl făcea pe Paul de Alep să spună despre biserică că e „soarele pogorât pe pământ”.

În pridvorul bisericii, la intrare, se poate observa și acum acest contrast dintre foița de aur și albastrul de cobalt (acum e mai mult un verde smarald). Ne putem astfel forma o imagine despre cum era biserica la exterior înainte.

Totişi, legenda incendierii bisericii nu se confirmă și pentru simplul motiv că de-a lungul întregii pietre nu am găsit măcar un centimetru pătrat de negru de fum. Nu putea o biserică să fie supusă unui incendiu de o asemenea amploare și să nu fie niște urme evidente asupra pietrei, în relief sau în umbră, cum este Biserica Neagră din Brașov, de pildă, care păstrează evident mărturia nefericitului eveniment.

„În mijlocul orașului sau în mijlocul pădurii, tu însuți știi Cui slujești și pentru ce slujești”

Cum e să fii monah în mijlocul orașului, în secolul XXI?Pare un fapt atipic pentru mulți.

Da, și nu ar fi o improvizație doar a secolului nostru, pentru că iată, și Mănăstirea Studion din Constantinopol, şi multe altele, au fost mănăstiri urbane sau în proximitatea cetății și care au strălucit pentru viaţa lor duhovnicească. În mijlocul orașului fiind, și-a dezvoltat o acrivie de viețuire cu atât mai mult. Sigur, nu putem să forțăm această paralelă. (n.r. Mănăstirea Studion a fost una dintre cele mai importante din Constantinopol, ale cărei regulă de viață monastică și tipic de slujbe au devenit principalul model al călugărilor de la Muntele Athos, precum și a majorității mănăstirilor ortodoxe).

Pentru un monah care se retrage din zgomotul lumii pentru ca duhovnicește să fie mai ferit, viețuirea în oraș este grea. Asemenea celui care vrea să se însănătoșească, el își caută un alt loc în care să fie ferit de germenii bolii. Și atunci, nu întâmplător aceste locuri au fost tot timpul izolate, locuri retrase de aglomerările nu doar urbane, ci adesea chiar și rurale, pentru ca monahul să-și poată trăi pocăința, ieșind oarecum din duhul lumii.

În mijlocul orașului, de multe ori, cu pelerinaje, vizite și toate celelalte ești supus unui alt ritm. Esențial este să nu-ți uiți menirea, pentru că în mijlocul orașului sau în mijlocul pădurii ești cel care te-ai angajat să-I slujești lui Dumnezeu. Și așa cum poți să scazi duhovnicește în mijlocul orașului, poți să scazi și în retragere mai mare fiind.

Însă, în mod clar, o mănăstire în oraș are specificul ei, își are greutățile ei și poate și avantajele ei, în sensul că accesul la slujbele bisericii, mai mult decât într-o mănăstire încărcată de multă roboteală, la cuvântul scris, mai mult poate decât în altă parte îți poate da o direcție atunci când tu însuți știi Cui slujești și pentru ce slujești.

Pictura și muzica bizantină, preocupări ale Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi”

Spuneți-ne câteva cuvinte despre obștea de astăzi a mănăstirii.   

Din 1990 suntem în numărul cel mai mare. Pe rând am fost 4, 5, acum suntem 8, cu diferite slujiri, cu diferite ascultări. Avem un atelier de pictură în care își desfășoară activitatea doi pictori iconografi. Părinții care lucrează în el sunt absolvenți ai unei Facultăți de Arte Plastice. Icoanele pe care le fac păstrează în același timp maniera bizantină de pictură, dar sunt și adevărate noi creații. Ele sunt originale prin compoziție, prin culoare, prin tot ceea ce presupune o creație nouă. Nu se fac lucrări în serie, nu se lucrează doar în sensul productiv al cuvântului, ceea ce nu este rău acolo unde se face, dar atelierului Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi”, care poartă ocrotirea Sfântului Apostol și Evanghelist Luca are acest specific, al unui atelier de creație, mai mult decât un atelier productiv de icoane. De aceea și comenzile sunt foarte rare și le primim foarte greu. Atelierul a fost deschis în 1996.

Un alt părinte are ascultarea de a traduce din limba greacă și, în rest, ascultările obișnuite unei mănăstiri: paracliserie, ghidaj, gospodărie și toate celelalte.

Avem și un cor al mănăstirii, Anghelos. Muzica bizantină s-a cultivat dintru început și s-a învățat din mers la strană. Din acest cor fac parte și părinții mănăstirii, dar și persoane din exterior. Au fost tot timpul antrenați studenți ai Facultății de Teologie, chiar elevi ai seminarului teologic. De curând, protopsaltul mănăstirii, Cezar Cocuz, care este psalt în mănăstire de mulți ani, a publicat o carte la Editura Doxologia, cu paraclisul Sfinților Trei Ierarhi și slujba Sfinților Trei Ierarhi, diortosită de el și chiar pusă pe note.

„Credincioșii care vin la sfintele slujbe întregesc obștea monahilor ce slujesc aici”

Ce ați remarcat la credincioșii care frecventează sfintele slujbe? Cum i-ați caracteriza?   

Sunt câțiva credincioși care vin în mod constant la slujbele mănăstirii. Este greu de cuprins în câteva linii, chiar și generale, ce-i caracterizează îndeobște pe fiecare. Ca pe toți cei ce s-au legat de o biserică, în primul rând dorul de Dumnezeu, bucuria de a găsi poarta unei biserici deschisă și de a-și mângâia sufletul care tânjește după Dumnezeu. Sunt puține orașe care au privilegiul unor mănăstiri ale căror porți să fie deschise în fiecare zi. Iată, aici, în Iași sunt mult mai multe: mănăstirea noastră, Golia, Galata, Cetățuia, Hlincea, Copou, Frumoasa. Unii dintre credincioși îmi sunt fii duhovnicești, alții locuiesc în proximitatea mănăstirii, alții sunt studenți care au venit la slujbe sau i-am spovedit și, în felul acesta, s-au creat niște legături de suflet și s-a format o mică familie, o obște lărgită a mănăstirii care întregește obștea monahilor ce slujesc aici. Sunt și multe familii tinere, majoritatea venind aici de când erau studenți sau elevi. Sunt legături pe care Dumnezeu le știe în rostul lor cel mai adânc.

Citește alte articole despre: restaurare, manastire