Părintele arhim. Nichifor Horia: „Euharistia este Taina care ne face să fim o familie în Biserică”

Data evenimentului: 15 Noiembrie 2013
Publicat
15 Noi 2013

Într-o atmosferă deosebită și în duh de rugăciune, vineri, 15 noiembrie 2013, la biserica ieșeană ce adăpostește o părticică din moaștele Sfântului Nectarie de Eghina, părintele arhimandrit Nichifor Horia, starețul Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași și exarh administrativ al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor, a susținut conferința cu titlul „Euharistia - Taina vieții”. Evenimentul a încheiat „Zilele Sfântului Nectarie”, desfășurate în intervalul 15 octombrie – 15 noiembrie a.c.

„Viața și însăși moartea noastră înseamnă întâlnirea cu Dumnezeul cel veșnic”

În deschidere, la rugămintea părintele paroh Petrică Lehaci, invitatul a rostit în mijlocul credincioșilor rugăciunea ce este rânduită a se citi la începutul fiecărui post, explicând apoi rostul acesteia: „Cineva din afara Bisericii sau care nu vine des în biserică s-ar putea întreba: ce atâta putere, ce mare lucru să mănânci în alt fel în aceste 40 de zile, sau ce mare lucru să traversezi această perioadă? De ce iți trebuie o rugăciune specială, cum facem înaintea oricărui post? În primul rând, omul care se apropie de Dumnezeu este omul care-și cunoaște neputința, își vede păcatul, își înțelege greșeala, dar, în același timp, își descoperă cu adevărat chemarea sa și se pregătește să răspundă acestei chemări de a deveni fiu al lui Dumnezeu după har, de a se uni cu Dumnezeu, pentru că viața și însăși moartea noastră înseamnă întâlnirea cu Dumnezeul cel veșnic și adevărat. Această viață o căutăm și vrem s-o împărtășim în Biserică”, a afirmat părintele arhimandrit Nichifor Horia.

„Euharistia este Taina cea mai de preț a creștinătății”

Invitatul a motivat apoi alegerea temei, subliniind faptul că Euharistia este Taina cea mai de preț a creștinătății, taina care ne face să fim o familie în Biserică și să începem să devenim una în căutarea cea dreaptă, una în nevoință, una în urmarea lui Hristos, în primul rând.

Sfinția sa a pus ca temelie a cuvântului său despre Sfânta Împărtășanie un fragment din Evanghelia după Ioan, capitolul șase: (...) Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărată mâncare și Sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, rămâne întru Mine și Eu întru el. Precum m-a trimis pe Mine Tatăl Cel Viu și Eu viez prin Tatăl, și cel ce mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine.(...) Spune Scriptura că înșiși ucenicii Lui auzind, au zis: Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?

„Prin Hristos putem birui tot păcatul și toată neputința acestei vieți”

„Chiar și noi, astăzi, ne gândim: cine poate să înțeleagă acest cuvânt, în adâncimea lui și să îl urmeze în duh, adică să înțeleagă Taina care se întâmplă în Biserică? Dacă ar ști lumea adevărata ei adâncime, s-ar cutremura: că pe Sfântul Altar, pâinea și vinul care se aduc de către preot, pe Sfântul Disc și în Sfântul Potir sunt nici mai mult, nici mai puțin decât Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Iar înțelesul acestei Taine nu l-am fi cunoscut nicicând dacă Dumnezeu nu ar fi luat trup în istorie, numindu-se Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului. Dumnezeu a luat asupră-Și firea umană și ne-a învățat că prin El, și noi putem să biruim toată moartea acestei vieți, tot păcatul și toată neputința, precum ne-a spus: Îndrăzniți, Eu am biruit lumea, lumea înseamnă aici pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții, care ne amăgesc pe toți, minciuna, care nu ne lasă să înțelegem cu adevărat chemarea pe care o avem, și mai ales, propria neputință”, a atenționat invitatul.

Totodată, Sfinția a subliniat faptul că putem face binele și să încercăm să fim cinstiți, dar să ne și trufim în același timp, să ne vedem pe noi înșine demni de toată slava și cinstea și astfel să rămânem departe de Dumnezeu. Chiar în biserică, întâlnindu-ne cu Hristos, putem privi de sus pe celălalt și cu îndreptățire de sine, crezând că prin noi înșine izbutim ceea ce izbutim.

„Euharistia este puterea care însuflețește râvna noastră de a fi mai mult cu Hristos”

Părintele Teofil Părăian avea acest cuvânt frumos și încurajator: „Dragii mei, cred că la Judecată Dumnezeu va mântui pe mult mai mulți decât ne închipuim noi înșine, dar tuturor le va părea rău de timpul pe care l-au petrecut fără deplină credință în Hristos, fără să fi fost cu adevărat cu Hristos”.

Potrivit părintelui arhimandrit Nichifor Horia, noi înșine, chiar credincioși fiind, de multe ori, în grijile de zi cu zi, în fricile noastre, prea puțin suntem cu Hristos, prea puțin ne încredințăm Lui și știm să-L chemăm în viața noastră. Euharistia este puterea care ni se dă pentru ca râvna noastră de a fi mai mult cu Hristos, mai mult decât suntem, să nu rămână doar un gând bun, o dorință în adâncul inimii noastre, ci însuflețiți fiind de puterea lui Hristos, într-adevăr să și reușim acest lucru. Toți avem nevoie de puterea și ajutorul  lui Dumnezeu ca să ne putem duce crucea. Fiecăruia ne este deopotrivă de greu, pentru că cu cît este omul mai dăruit de Dumnezeu și vrea să slujească Lui, cu atât și crucea lui este mai grea. Nici celui sfânt și nici aceluia care crede că în răul sau în plăcerea lumii acesteia găsește vreo mângâiere nu le este ușor. Acesta din urmă se chinuie lăuntric  și chinuie, din păcate, și pe cei din jur.

„Fericirea cea adevărată este aceea de a trăi împreună și precum sfinții, uniți cu Hristos”

 „A ne împărtăși înseamnă nu doar a fi mai asigurați că Dumnezeu ne va păzi, sau ne va merge bine la examen, sau vom scăpa de vreo năpastă, ci faptul că vrând să trăim viața lui Hristos, vrând să biruim în noi tot egoismul, toată mândria, toată patima, Hristos Însuși ne va da această putere și vom începe să trăim viața lui Hristos cu puterea Lui. Să ne apropiem de Sfânta Liturghie încredințați fiind că cei ce suntem în Biserică suntem chemați și suntem prietenii Mirelui și iată, numai noi putem să ne apropiem, în Taina Sfintei Liturghii, cu adevărat de Hristos. În Sfântul Potir nu ne putem întâlni decât cei dreptcredincioși, cei care-L cinstesc pe Hristos, cei care-L iubesc și vor să urmeze Lui”, a precizat invitatul.

Potrivit invitatului, dacă noi ne apropiem în deplină libertate și dragoste de Hristos, atunci Dumnezeu Se descoperă în întregime și ajută omului, precum ajută în viața sfinților, fiecare clipă a lor devenind minune, împărtășită și celor ce se apropie de ei. Viața lor, moaștele lor, ajutorul pe care îl primim ne sunt și nouă chemare, să îndrăznim, după cum spun cuvintele lui Hristos: Îndrăzniți, Eu am biruit lumea. Să credem mai mult cuvântul Lui decât pofta și seducția măririi acestei lumi. Și împărtășindu-ne și spovedindu-ne, și înțelegând puterea Tainelor din Biserică, să știm că fericirea cea adevărată este fericirea de a trăi împreună și precum sfinții, uniți cu Hristos.

„Lumea se schimbă cu fiecare credincios în plus care vine la Sfânta Liturghie”

„În Vechiul Legământ i s-a spus lui Adam: Să nu mănânci din pomul acela, căci dacă vei mânca, te vei despărți de izvorul vieții, care este Dumnezeu. Astăzi ni se spune: Vrei să fii viu? Ia și mănâncă. Mâncați Trupul Meu și beți Sângele Meu. Adam n-a ascultat și a murit. Noul Adam ne cheamă să mâncăm și să bem Trupul și Sângele Lui. Să ascultăm aceste cuvinte, să înțelegem că ele sunt izvor de viață și să putem spune și noi, împreună cu marele scriitor de cântări, Sfântul Ioan Damaschinul: Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deși port rănile păcatelor, curățește zidirea Ta Stăpâne și o miluiește și moștenirea cea dorită dăruiește-i. Amin.” a concluzionat părintele arhimandrit Nichifor Horia.

Întrebările de final venite din partea credincioșilor prezenți s-au concentrat pe mai multe aspecte: ce e bine să facem în ziua de duminică, cum să ne pregătim sufletul pentru acest mare dar care este întâlnirea cu Hristos, cum se schimbă lumea cu fiecare credincios în plus care vine o zi la Sfânta Liturghie și  care este folosul participării la ea. S-a mai vorbit despre buna rânduială în biserică, despre gândurile cu care se cuvine a sta la sfintele slujbe, despre greșita obișnuință de a pleca înainte de binecuvântarea finală a Sfintei Liturghii, despre importanța spovedaniei pentru omul din spital, despre canonul dat de duhovnic.

***

Câteva dintre întrebările adresate și răspunsurile oferite:

Prea Cuvioase Părinte, aș vrea să vă rog, ca o cateheză scurtă, să le explicați credincioșilor noștri de ce în timpul în care se săvârșește Sfânta Liturghie, atunci când este posibil,e bine să fie în biserică, iar nu prin călătorie sau alte locuri.

Dacă este bine să ne spovedim cât mai des, atunci cât de des este normal să ne și împărtășim?

La unele parohii, unii credincioși foarte grăbiți nu prea au răbdare să aștepte sfârșitul Liturghiei. Fie că vor să plece la servici, uneori și din cauze binecuvântate, doresc să se împărtășească mai repede. Ce putem face în acest sens?

Tuturor ni se pare mai scurt timpul decât altădată și poate și este mai scurt, mai ales atunci când grijile și îngrijorările noastre sunt mai multe, și ispitele orașului și duhurile din oraș ne îngreuiază mai mult poate decât altădată pe omul de la țară care, deși nu avea confortul pe care îl avem la oraș, își câștiga cu greu pâinea de zi cu zi și avea mai multă tihnă și liniște, mai multă înțelegere pentru binevântarea zilei Domnului care este duminică. Duminica – dominus Dei – înseamnă ziua Domnului.

Acest cuvânt a căpătat o putere în special după Sfântul Împărat Constantin, pentru că duminica a devenit ziua în care noi, în mod special, Îl slăvim pe Domnul și căutăm să ne odihnim de toată truda și grija pentru trup pe careo avem în fiecare zi. Această zi de odihnă a poruncit-o Domnul poporului evreu încă dintru început și nu a fost un canon în sensul unei pedepse sau reguli dificile, ci o binecuvântare care începe să ne devină datorie. Să ne oprim din toată alergătura noastră pentru ca în această zi nu doar să dormim mai mult, să nu facem treabă și să ne odihnim trupul, ci să punem rânduială în gândurile noastre, și mai ales, să ne gândim mai drept și mai înțelegător la Domnul. În zilele de duminică, în mod imperios, fiecare dintre noi să își îndrepte pașii spre biserică.

Lumea însăși se shimbă cu fiecare credincios în plus care vine o zi la Liturghie. Nu era oare în timpul lui Lot această întrebare: Doamne, de vor fi 50 de drepți?/ Ei, nu-i voi pierde cetatea pentru 50 de drepți. / Dar de vor fi 20? Dar de vor fi 10?/ Ei, dacă vor fi 10, nu voi pierde cetatea pentru cei 10 drepți.

Se spune că patriarhul Ghenadie Scolarius, primul patriarh ortodox de după căderea Constantinopolului (1453) ar fi avut această viziune. În timp ce căuta să înțeleagă de ce a căzut cetatea, i s-a arătat o mână cu cinci degete și i s-ar fi spus: Cinci credincioși adevărați dacă ar fi fost în cetate, nu ar fi căzut cetatea. Acum, câți credincioși caută Dumnezeu a fi într-un oraș ca Iașiul sau ca București sau ca Târgu-Frumos, nu știm.

Dar cu siguranță, fiecare care este în plus dă o mai mare putere spre bine și spre dreapta credință tuturor celorlalți. Și mărturisesc că de când am venit prima oară în Iași (am locuit anterior în Brăila, Galați, Buzău, am fost mult timp în  București), am văzut în acest oraș, poate mai mult decât în toate orașele din țară, mai multă dreaptă credință și mai multă evlavie. Probabil este și taina ocrotirii Sfintei Parascheva și să ne dea Domnul ca aceasta s-o putem spori în sufletele noastre, căci aceasta ne dă și o putere, dar și o responsabilitate anume. Să ne rugăm nu doar pentru cei din Iași, ci și pentru cei care, mai greu decât în Iași, își găsesc liniștea și pacea în Hristos.

Duminica, cu fiecare om în plus care este la Liturghie, însăși Biserica își împlinește mai mult puterea ei de a se ruga pentru pacea lumii, pentru pacea de sus și pentru  mântuirea sufletelor noastre. Dacă în primele veacuri, creștinii, prigoniți fiind, veneau cu greu și pe furiș, pe ascuns la biserică, de multe ori, doar duminica, și se împărtășeau cu frică, neștiind dacă apucă ziua de mâine, pe măsură ce credința n-a mai fost prigonită, oamenii și-au putut urma cursul firesc al vieții, nu se mai împărtășeau la fel de des pentru că nici nu mai erau pregătiți la fel de des. Nu toți care participăm la Sfânta Liturghie ne vom împărtăși de fiecare dată dacă n-am apucat să ne liniștim puțin sufletul în fața lui Hristos.

Și când te duci la o sărbătoare sau la o nuntă, cum spune pilda cinei fiului de împărat, îți pregătești haina și darul tău, răspunsul tău de a fi cinstit cu asemenea invitație; nu te duci oricum. La fel și pentru Sfânta Împărtășanie, ne pregătim sufletul pentru acest mare dar care este întâlnirea cu Hristos. Dar chiar și cei ce, din binecuvântate pricini, n-am apucat să ne pregătim așa cum trebuie pentru Sfânta Împărtășanie, dar venim totuși la Sfânta Liturghie, și noi suntem îmbogățiți și pașii noștri sunt văzuți de îngerul păzitor și îngerii care sunt în Taina Liturghiei. Primim putere de fiecare dată când preotul spune: Harul Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos să fie cu voi cu toți./Pace tuturor!/ Și să fie milele marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu voi, cu toți. Toate aceste binecuvântări ne fac să nu plecăm oricum la casele noastre, ci mai întăriți și mai împăciuți.

Primul semn al omului care se apropie de Dumnezeu este o anume pace a sufletului și încredințarea că, așa cum cântăm în biserică, Dumnezeu este cu noi și că Dumnezeu ne poartă de grijă. Și chiar dacă am și greșit, puternic este Dumnezeu să curățească toate fărădelegile noastre și să vindece toate bolile și neputințele noastre, și cu această credință și însuflețire ieșim mai vii și mai puternici din biserică. Așadar, în mod deosebit spun că toți ar trebui să venim duminica la biserică. Bine ar fi să venim la toate praznicile Bisericii, dar cei ce sunteți angajați la slujbele pe care le aveți, n-o să puteți veni joi sau miercuri. Dar atunci măcar să vă gândiți la acea slujbă - puteți. Poate nici duminica nu poate veni o mamă ce-și alăptează copilul și trebuie să rămână cu el acasă sau o mamă care are grijă de tatăl sau de soțul ei bolnav. Dar atunci când acel om își duce gândul în biserică, el se numără împreună cu cei ce sunt în biserică.

Se spune că Vasile cel nebun pentru Hristos stătea odată la porțile bisericii și când iese țarul din biserică îl ceartă și-i spune: Iarăși n-ai fost la Liturghie! Și țarul mirat: Nebunule, ai umplut lumea cu nebuniile tale. Cum spui că n-am fost la Liturghie? Nu vezi că acum ies din biserică? / Nu-i adevărat, tu ai fost pe Dealul Vrăbiilor.

Și a recunoscut țarul că în tot timpul Liturghiei se gândea la acel deal al vrăbiilor unde urma să ia un teren și să înalțe o anexă a palatului său. Iar Vasile cel nebun pentru Hristos, care nu era în biserică, s-a vădit că era mai aproape de Sfânta Liturghie decât însuși împăratul. Mare atenție la gândul cu care stăm la biserică, la slujbă și chiar la un cuvânt precum acesta. Vedeți, spune Scriptura că Mântuitorul era împresurat din toate părțile de mulțime de oameni și, pe bună dreptate, când a întrebat Cine s-a atins de Mine?, ucenicii au fost nedumeriți și au spus: Doamne, mulțimea Te îmbulzește, Te împresoară și Tu întrebi cine s-a atins de Mine?  Ce cuvânt este acesta?

Dar Domnul spune: S-a atins cineva de Mine, căci am simțit o putere ieșind din Mine. Mulți se atingeau de Hristos și poate aveau întrebările, bolile sau durerile lor. Dar iată, femeia cu scurgere de sânge care s-a apropiat de Hristos cu un gând anume a primit tămăduirea ei. Noi toți care venim la Liturghie sau venim la biserică venim cu gânduri care ne preocupă, mai mult sau mai puțin. Să învățăm să punem aceste gânduri în fața lui Hristos, să fim atenți la Hristos mai mult decât la gândurile pe care le avem și să ne apropiem încredințați că Dumnezeu cunoaște taina sufletului nostru și poate să ne vindece de toate îngrijorările și neputințele noastre.

Abia atunci, într-adevăr, vom cunoaște minunile pe care Dumnezeu le lucrează în taina slujbelor și în tainele Sale cu noi înșine, când vom lucra cu Hristos tainic în gândurile noastre și în inimile noastre. Să ne ajute așadar Dumnezeu ca în fiecare duminică și cât este cu putință, și în fiecare sărbătoare, să ne apropiem cu inimă plină de credință și de putere adevărată ca și în noi, Dumnezeu să lucreze minunile Sale.

Este un obicei la creștinii ortodocși, la foarte mulți, ca înainte de terminarea Sfintei Liturghii, îndeosebi după rostirea rugăciunii Tatăl nostru, să se retragă din anumite motive, cel mai des din obișnuință. Spun Sfinții Părinți că noi ne putem asemăna cu Iuda atunci când părăsim înainte de binecuvântarea finală Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie.

Sfântul Ioan Gură de Aur este cel care a asemănat ieșirea creștinului înainte de a se fi teminat Liturghia cu ieșirea lui Iuda, cu mențiunea sigur, să ne temem de aceasta, dar pe de altă parte, desigur, mulți dintre noi care pleacă cu griji sau cu grabă, nu pleacă cu gând de trădare sau de lepădare. Ferească Dumnezeu! Dar acest gând poate veni asupra lui. Așa cum spune părintele paroh, e obișnuința pentru mulți de a face lucrul acesta. Este aici și o nerânduială pe care o punem în Taina Sfintei Liturghii. Iar cei care venim în biserică suntem chemați ca să și păstrăm netulburarea celuilalt. În Evanghelia de la Botez spune că acolo unde este Împăratul slavei este și buna rânduială. Hristos a pus mâna pe bici atunci când vânzătorii de porumbei și schimbătorii de bani stricau buna rânduială și buna așezare a templului lui Hristos. Suntem chemați așadar, prin tot ce facem la Liturghie, să păstrăm această bună rânduială, începând cu a veni mai devreme, și aș adăuga eu cu lucrul ce mă doare cel mai mult aproape: când preotul face Epicleza sau ține cuvântul de învățătură și credinciosului îi sună telefonul și îl lasă să sune, ba poate mai și răspunde la telefon și începe să vorbească în biserică. Sau vede că preotul vorbește și ține cuvânt de folos și el se duce și se închină la sfintele moaște sau să se mai plimbe pe nu-știu unde, sau să mai dea un pomelnic, să mai aprindă o lumânare. Te gândești de multe ori: ce caută omul acela în biserică? Cine l-a trimis să facă tulburare în acel moment?

 Indiferent cum va fi fost, trebuie să învățăm să păstrăm cu luare aminte această rânduială. Pentru că dacă te duci la ușa unui director de la care vrei o favoare, calci pe vârfuri și te uiți la secretară, să vezi dacă cumva nu ai făcut vreo gafă. Să avem încredințarea când suntem în biserică că Domnul privește gândul inimii noastre și primește evlavia noastră și grija de bună rânduială de a nu tulbura pe ceilalți. Să nu-i tulburăm pe ceilalți – este primul lucru cu care începem în biserică – elementara discliplină și dragoste pentru celălalt.

Avem o întrebare și o constatare în același timp: am pierdut de curând o persoană dragă, spune cineva. Regret că nu am insistat să se împărtășească în spital. Deși era o persoană credincioasă, ea a motivat hemoragia pe care o avea și și-a pierdut viața în mod neașteptat pentru toți. Oare preotul din spital nu ar trebui să fie mai prezent în saloanele cu cazuri grave, putând salva vieți administrând Sfânta Taină a Împărtășaniei?

În primul rând trebuie să fie datoria noastră, a celor apropiați. Dacă tatăl meu sau bunica mea este bolnavă, nimeni nu se așteaptă să vină doctorul din spital și să mă întrebe dacă e bolnav/ă sau să-l/să o cerceteze. Eu îl duc de mână la doctor. Și în cazul acesta, eu trebuie să-l caut pe preot. Dar poate preotul din spital a plecat pentru că era copilul lui bolnav.

Dacă într-adevăr eu știu că cel care îmi este apropiat  este grav bolnav, îl pot împărtăși, nu-l pot împărtăși, mai urgent este să-l pot spovedi. Este foarte important, mai ales dacă nu s-a mai spovedit de mult. Aș spune că este mai important  să se spovedească și după aceea, dacă ajută Domnul să se și împărtășească, cu atât mai mult. Pentru că poate aveo o stare fiziologică astfel încât să nu poată primi realmente Sfânta Împărtășanie. Dar Sfânta Spovedanie, dacă este conștient, este esențială pentru cel ce se duce la Domnul. Vedem că însăși Maria Egipteanca, înainte de moartea sa, rugându-se,a avut rânduit de a-și spovedi viața ei dreptului Zosima. Toți avem nevoie de a ne descoperi mai adânc neputințele în fața lui Hristos, spre iertare și vindecare.

Ce se întâmplă cu un creștin care fiind sub un canon dat de duhovnicul lui, moare? Cine face canonul: Biserica, familia, duhovnicul?

Iertați-mă, aceasta arată o mare neînțelegere a ce este canonul. Canonul, dacă vreți, e ceea ce e premergătorul pentru copil. Este o regulă, un îndreptar de viață pentru ca omul să înceapă să trăiască mai drept cu Hristos. Dar din momentul în care i-am spus omului: faci rugăciunea cutare, nu te mai duci în locul acela unde ai căzut în păcat, lucrurile acestea sunt ca el să înceapă să învețe să trăiască o viață mai curată și mai dreaptă. Dar odată ce omul a depășit o regulă, regula respectivă nici nu mai e nevoie să i-o mai dau. Copilul, după ce a învățat să meargă cu premergătorul, n-o să-l țin până la 18 ani în premergător. El trebuie să alerge, iubiți credincioși, nu să meargă cu premergătorul. Creștinul trebuie să alerge deasupra oricăror reguli, el nu trebuie să mai țină doar Canonul de pocăință, rugăciunile de dimineață și de seară, atâtea metanii. Acestea sunt o îndrumare pentru cel care vine la început. Cel care vine la început în Biserică trebuie să știe să se ferească de păcat, trebuie să știe cum să se roage, ca să ajungă să înțeleagă să se roage mai drept. Dar din momentul ce a cunoscut dulceața rugăciunii, el trebuie să zboare duhovnicește. De aceea, la început, omului îi este de trebuință să se spovedească foarte des și să ia prin preot mărturie că gândurile lui sunt adevărate, nu crede oricăror năluciri, oricăror vedenii, visuri, închipuiri de sfințenie, ci și le cântărește cu preotul, cu dohovnicul. Dar după ce omul a început să fie încercat, se poate spovedi un pic mai rar, pentru că deja el începe să lucreze mai atent, mai adevărat.

Un pictor își supraveghează la început ucenicul zi de zi, oră de oră, îndeaproape. Dacă am un copil, până la 4-5 ani sunt tot timpul cu ochii pe el. Dar când are 17 ani, pleacă singur de acasă. Nu mai stau tot timpul după el, să mă uit să văd ce face. Am încredere. La fel și în viața duhovnicească: suntem chemați să fim deasupra oricăror canoane și reguli. Ce spune Sfântul Apostol Pavel? Legea nu este îndeajuns ca să mântuiască pe om; Dumnezeu Însuși Se unește cu omul. Canonul este legea prin care încep să mă apropii de Hristos; mi-e de folos. Omul care este sub canon, făcându-și canonul cât ar putea să-l facă, o zi, o oră, și-a mărturisit dorința de a fi cu Hristos. De aici încolo – taina lui Dumnezeu și Viața veșnică.                   

Citește alte articole despre: dragoste, conferinta, familie