Patericul, alături de Sfânta Evanghelie, va fi mereu căutat, redescoperit şi, după putere, însuşit. Aşa cum oxigenul dă tărie flăcării, spiritul Părinţilor pustiei asigură mediul propice pentru o combustie duhovnicească, spre curăţirea şi luminarea vieţii.
Patericul, alături de Sfânta Evanghelie, va fi mereu căutat, redescoperit şi, după putere, însuşit. Aşa cum oxigenul dă tărie flăcării, spiritul Părinţilor pustiei asigură mediul propice pentru o combustie duhovnicească, spre curăţirea şi luminarea vieţii.
Autorul îi îndeamnă pe contemporanii aţipelnici în cele ale credinţei şi ale nevoinţei să-şi odihnească fiinţa lăuntrică pe genunchii rugători, pe palmele ostenite, dar mai ales în cuvintele pline de Duh Sfânt ale Sfinţilor Părinţi. Neputincioşi sau neîndemânatici, uituci sau lipsiţi de încredere, Patericul ni se adresează, ne provoacă, ne cheamă. Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri ne şi odihneşte, ne schimbă şi ne întâlneşte netrecător cu Domnul vieţilor noastre.
Patericul sau Cuvintele Sfinţilor Bătrâni este cea mai cunoscută colecţie de sentinţe, maxime şi cuvinte duhovniceşti, ce ocupă un loc aparte în spiritualitatea ortodoxă, fiind, alături de Sfânta Scriptură şi Filocalia, „abecedarul” dintotdeauna al călugărului şi o sursă inepuizabilă de inspiraţie pentru creştinul din orice timp. Izvorâte din experienţa luptei atente a omului lăuntric cu omul din afară , cu ispitele venite de la semeni, de la trup şi de la diavoli, rod al unor îndelungate nevoinţe, erau rostite cu prilejul întâlnirii a doi sau mai mulţi monahi; de cele mai multe ori însă ele erau un răspuns dat la rugămintea ucenicilor. Aceste cuvinte sunt ca ierburile mirositoare care îndulcesc şi veselesc ochii şi deşteaptă din somnul lenevirii sufletul către urmarea nevoinţelor, antrenându-l către calea care duce la Împărăţia Cerurlor.
Suntem învăţaţi în mod explicit şi constant că ascultarea şi, în general, formarea duhovnicească presupune dragoste, încredere şi, nu mai puţin, jertfă, pentru că nu există dragoste şi încredere autentică acolo unde nu există disponibilitate pentru un sacrificiu.
Din Pateric toată lumea are ceva de învăţat. Mirenii află despre o lume care se găseşte adesea atât de departe de iureşul grijilor zilnice, dar care este mai adevărată decât toate preocupările lumeşti la un loc. Patericul este o carte care descoperă mirenilor paradisul duhovnicesc, pentru că, la începuturi, monahii Patericului nu se considerau a se deosebi de mireni prin altceva decât prin hotărârea de a trăi tot mai deplin Evanghelia Mântuitorului Hristos.
Dintre cărţile de căpătâi ale creştinătăţii Patericul egiptean împrumută cel mai mult din frumuseţea sobră, dar atât de firească a Evangheliei. Dar dacă în Evanghelie orice cuvânt capătă greutate datorită prezenţei fizice a Cuvântului, în Pateric această prezentă dobândeşte o aşezare diafană, smerită, fiind mijlocită de adierile Duhului Sfânt şi de deschiderea pe dinăutru a tainelor omului. Dacă în Evanghelii Cuvântul mănâncă şi bea, Se întristează şi mustră, saltă cu Duhul, se tânguieşte, în Pateric, acelaşi Cuvânt Se lasă mâncat şi băut pe săturate, Se lasă mângâiat de ascultarea oamenilor sau Se deschide spre neînţelepţia lor, Se consumă, Se disponibilizează. Astfel, prin Duhul, vizibilitatea Cuvântului se multiplică la infinit, eficacitatea lui sfinţitoare se gustă mai cu putere, Cuvântul devine faptă, zbatere şi câştig în dreptul fiecărui om care-l cercetează.
Contemporanii reuşesc arareori, şi atunci cu vădită dificultate, să sesizeze adevăratul reper după care se judecă toate ale lumii şi după care se mântuie cele ale lumii. Ca şi atunci, şi acum Părinţii Pustiului devin lămuritori ai acestei taine care voieşte să se lucreze şi în sărăcia deşertică a lumii noastre.. Pentru ei, Cuvântul gustat în Duhul Sfânt este unica sursă de adevăr al vieţii, iar această viaţă se vede, se manifestă, şi duce la porţile Raiului ipostasurile omeneşti care voiesc să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Pentru noi Patericul poate fi un purtător de vorbe, de semne pe care nu le mai pricepem, un limbaj străin urechilor şi mai ales inimilor noastre. Şi din acest motiv Părintele Hrisostom Rădăşanu în Cuvântul introductiv afirmă că contribuţia Părintelui Nichifor Horia, proiestosul Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, este una de accesibilizare a codului după care tâlcuim experinţa Părinţilor spre folosul greu încercatelor noastre experienţe. Destinaţia finală spre care este invitat mereu lectorul acestei cărţi este Cuvântul Însuşi. Căci între a fi doar o experineţă intelectuală sau doar o pioasă comemorare a trecutelor izbânzi, autorul alege mijlocirea unei adevărate întâlniri cu smerenia Celui ce S-a făcut mâncare şi băutură pentru noi, a Celui ce s-a făcut şi neputinţă, dar şi izbândă, război împotriva patimilor şi pace negrăită a sufletului..
(sursa: edituradoxologia.ro)