„Imaginaţia creatoare şi libertatea iconarului nu se mişcă în acelaşi fel cu cea a oricărui creator de artă. Iconarul are libertatea de a gândi plastic şi de a redesena imaginea unui chip sau aspecte din realitatea imediată, dar această alcătuire trebuie să fie neapărat şi iconică, după criterii care accentuează importanţa sufletului”, consideră ieromonahul Mihail, pictor în cadrul Atelierului „Sfântul Apostol și Evanghelist Luca” al Mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi” din Iași. Sfinția sa ne va împărtăși câteva din tainele icoanei.
Preacuvioase Părinte, mai există loc pentru originalitate și creativitate în actul realizării icoanelor?
Cultura iconarului, care trebuie să reunească deodată pe cea a pictorului şi pe cea a teologului, este necesară în măsura în care nu transformă pe pictor într-un teoretician de artă, în dezavantajul profesionalismului şi, de asemenea, nu aduce vreo ştirbire dogmei, pe care să o sacrifice în favoarea actului estetic.
Imaginaţia creatoare şi libertatea iconarului nu se mişcă în acelaşi fel cu cea a oricărui creator de artă. Iconarul are libertatea de a gândi plastic şi de a redesena imaginea unui chip sau aspecte din realitatea imediată, dar această alcătuire trebuie să fie neapărat şi iconică, după criterii care accentuează importanţa sufletului. Frumuseţea formei iconice nu se poate exprima prin orice frumuseţe plastică formală, dacă aceasta nu exprimă Divinul. Libertatea iconarului de a interpreta şi de a compune noi forme şi formule iconografice nu va da roade desăvârşite decât în interiorul Tradiţiei Bisericii.
Ceea ce este revelat în arta icoanei este felul prin care imaginea lui Iisus Hristos ne-a fost transmisă. Nu orice materie şi nu orice reprezentare plastică poate sluji această mediere. Imaginea iconică este născută şi asistată de energiile necreate ale Duhului Sfânt, fiind singura formă artistică a cărei transfigurare plastică poate înlesni şi sfinţirea acestor imagini care devin, la rândul lor, mijlocitoare ale harului.
„Personalitatea fiecăruia își spune cuvântul în opera creată”
Imaginea iconică, deşi rămâne în esenţă stabilă ca structură, are o anumită mobilitate ce permite nenumărate abordări şi interpretări care dau şi nota de particularitate unei şcoli iconografice, după care putem distinge, de exmplu, şcoala rusă de cea greacă, sau o icoană pictată de Sfântul Andrei Rubliov de una realizată de Teofan Cretanul.
Chiar dacă de obicei se execută copii după modele de icoane gata făcute, personalitatea fiecăruia își spune cuvântul în opera creată. Dacă vei pune câțiva pictori să copie același model, n-o să-l facă la fel. Unul va pune accentul pe ceva, altul, pe altceva. O diversitate va exista întotdeauna. Și este bine că se întâmplă așa.
În atelierele mari se obișnuiește ca unul să facă veșmintele, altul portretele, unul grunduiește, altul aurește, lucru acceptabil, dacă rutina și neconcordanța între executarea cu aceeași știință și aceeași calitate a diferitelor etape de lucru, de către diferite persoane, nu ar afecta unitatea ansamblului și rezultatul final.
Așadar, e recomandat ca un pictor să facă o lucrare de la început până la sfârșit.
Dacă la faptul că nu toți sunt la fel de talentați, la fel de pregătiți și la fel de motivați, se întâmplă să se adauge și graba de a realiza cât mai multe exemplare, atunci rezultatul este inevitabil o scădere a calității și a valorii artistice a icoanelor. Ideal ar fi ca o icoană să fie realizată integral de o singură persoană care să-și asume răspunderea întregii concepții, de la prepararea suportului până la vernisare. Bineînțeles că sunt și icoane colective de mare valoare, dar acestea au calitatea că, deși pictate de mai mulți iconari, privindu-le, nu vezi decât un autor, neavând ce să reproșezi, nici stilistic, nici cromatic și nici compozițional. Dar cazurile sunt rare.
Preacuvioase Părinte, ce sfaturi le-ați da celor care vor să înceapă să picteze icoane?
Depinde, de la caz la caz. Contează și mediul din care vine persoana respectivă și ce anume dorește să facă. Fiecare trebuie luat în context. Trebuie, de asemenea, să aibă pregătirea și așezarea necesară, trebuie să fie îmbisericit; să respecte toate rânduielile Bisericii. Cel care dorește să se dedice artei (cu atât mai mult celei iconografice) trebuie, ori să se angajeze în această misiune cu toată ființa sa, ori să n-o facă deloc. Dacă respectă canoanele iconografice și tehnica de lucru și dacă nu transformă demersul artistic într-o afacere cu obiecte de artizanat, oricine are talent și se pregătește pentru aceasta poate picta icoane.
Atunci când începi să faci pictură religioasă, te ajută foarte mult dacă ai studii de specialitate în domeniul artei, dar nu este obligatoriu. Sunt și oameni foarte talentați care nu au studii în acest domeniu, dar care printr-un efort susținut reușesc să realizeze icoane de o calitate și valoare chiar mai mare decât cei care au diplome de specialitate.
E adevărat că dacă ai ABC-ul în studiul artelor plastice, îți va veni mai ușor, nu vei mai sta să înveți compoziție, armonie, cromatică și alte aspecte care sunt esențiale în orice fel de artă, nu doar în cea religioasă. La secția de artă sacră a Facultății de Teologie, o oră, două pe săptămână dedicate acestor lucruri este foarte puțin. De aceea, șansa unui student de a învăța cu adevărat ceva ar fi ca, în paralel, în timpul liber, să lucreze pe un șantier de restaurare sau să se angajeze ca ucenic pe lângă un pictor de biserici.