Ascultarea - expresie a dorului de desăvârşire

Publicat
4 Iul 2016

Mântuirea se zideşte pe sur­parea mândriei şi părerii de sine.

Cine vrea să se facă întru totul următor lui Hristos, după cuvântul Său: „Să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34), trebuie să păşească pe drumul crucii. Retragerea în pustiu, primul pas al lepădării de sine şi luare a crucii, îi descoperea celui ce a răspuns chemării Mântuitorului noi trepte ale urcuşului duhovnicesc spre cunoaşterea nemincinoasă a sinelui.

Un prim pas fusese făcut, însă lepădarea de sine abia începea. Ea nu consta doar într-o lepădare exterioară, într-o aderare la un nou mod de viață, la o schimbare a locului, fie chiar şi în condiţii aspre. Adevărata lepădare presupunea transformarea lăuntrică, ce cunoaşte în toată viaţa monahului noi dimensiuni. Adevărata lepă­dare avea să se descopere ucenicului prin ascultarea de părintele duhovnicesc. Ea nu însemna doar ascultarea unui cuvânt ziditor, ci o legătură permanentă sub care se recunoaşte ucenicul faţă de părintele său, legătură ce presupune supunere, renun­ţare la voia proprie şi chiar neîncredere în propriile gânduri. Avva Moise spunea că „adevărata dreaptă socoteală nu se dobân­deşte decât prin adevărata smerenie care ne face să arătăm Părinţilor nu numai faptele, ci şi gândurile noastre şi să nu ne încredem în părerea noastră nicidecum, ci în toate să urmăm povăţuirile Bătrânilor şi să credem că aceea este bun ce vor socoti ei ca atare” (Sf. Ioan Casian, Cuvânt despre Sfinţii Părinţi din Skit, în Filocalia I, p. 174).

Într-adevăr, ucenicul aflat la începuturi are de învăţat experienţa de a discerne ce e bun de ce e rău în propriile sale gânduri, de a deosebi între ele pe cele proprii de cele aduse de diavol. Aici el descoperă ajutorul nepreţuit şi de neînlocuit al părintelui său. Şi, descoperindu-l, înţelege că soluţia nu rămâne a fi decât predarea totală în mâinile părintelui. Mântuirea se zideşte pe surparea mândriei şi părerii de sine. „De n-aş fi stricat tot”, - învaţă Avva Alonie - „n-aş fi putut să mai zidesc; adică, de n-aş fi lăsat tot ce mi se pare bun din voinţa mea, n-aş fi putut să dobândesc faptele bune” (Patericul, p. 36).

Această predare de bunăvoie în mâi­nile părintelui, neascultând de mulţimea gândurilor ce caută să abată mintea de la o asemenea lucrare, nu se poate săvârşi decât pe terenul stabil al unei credinţe puternice, înnoind permanent viaţa ucenicului.

Vrând să-i devină ucenic avvei Antonie, Bătrânul Pavel rămâne statornic în hotă­rârea sa, deşi Avva îl lasă să aştepte patru zile la uşă. În seara zilei a cincea, la între­barea avvei: „Vrei să mâncăm o bucată de pâine?”, Pavel răspunde simplu: „Cum îţi place ţie, avva”.

Înţelegând importanţa ascultării, Părinţii pustiei au descoperit-o întotdeauna ca fiind definitorie pentru viaţa monahului. Astfel, Avva Pimen, vorbind despre folosul pe care-l dobândesc cei statornici în ascultare, spunea: „Acest fel de bărbaţi sunt mărturisi­tori dacă până la moarte se vor păzi aşa” (Ibidem, p. 191).

(Arhimandrit Nichifor Horia, Duhovnicia Patericului, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 96-98)

(sursa: doxologia.ro)

 

Citește alte articole despre: ascultare, calugar, duhovnic, monah, desavarsire